Se făcea că plecam undeva,
Neștiind nici de ce, nici cum pot
Să mă-mprăștii prin zări, ca un tot
Și să fiu doar un eu ce zbura.
Îmi priveam depărtarea de stol
Ca pe-o zi din acele uimiri
Bandajate-n puhoi de-ngrijiri
Sub un cer când prea plin, când prea gol.
Și-mi eram țintă eu, uneori,
Dar, adesea, înaltul mi-era
Un popas de prin care-a pleca
Ar fi fost: “Cât de sus vrei să zbori”?.
O-ntrebare din gândul mereu
Ce venea când pe aripi pluteam
Spre ținutul ce nu-l cunoșteam,
Dar speram c-o să fie al meu.
Mai lăsam dâre lungi, de siaj,
Vălurind pe o mare de mimi
Afișând măști de falși heruvimi …
O, ce vis, ce trezire-n picaj!.
Sensul versurilor
Piesa explorează călătoria interioară a sinelui, dorința de a depăși limitele și căutarea unui loc ideal. Zborul devine o metaforă pentru aspirațiile și întrebările existențiale, culminând cu o trezire bruscă la realitate.