Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Și-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.
Plutește cu norii împinși de furtună
Spre zări neștiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Și pare, pe cer, pescărușul de foc.
Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieșit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieții vrea sufletul scrum.
Se-așează pe-o stâncă ieșită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie pe cer pescărușul de foc.
Daniel Vișan-Dimitriu
(5 sept. 2019, Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa descrie un pescăruș mistuit de amintiri și vise, care se transformă într-o entitate legendară, un simbol al speranței și al dorinței de a depăși limitele. Imaginea pescărușului de foc sugerează o ardere interioară, o pasiune mistuitoare care îl înalță spre noi orizonturi.