Dacă mâine ziua ne va fi-nsorită,
mergem la pădure? Vrei să ne plimbăm
pe cărări cu frunze și să mai uităm
tot ce-nseamnă viață, când e netrăită?.
Ți-amintești cărarea care șerpuiește
pe sub ramuri prinse-n trunchiuri argintii?
Frunze de mesteacăn, te așteaptă. Vii
să vedem pădurea care ne iubește?.
Știu, e doar pădure, dar, când vântul trece
prin veșmânt de frunze, pot să îi ascult
șoapta ca o doină care, de demult,
s-a născut în lumea care se petrece.
Pe cărarea noastră, pașii ni-i vom duce
prin povești cu frunze care-au asfințit
și-au lăsat în urmă tot ce au trăit
făr-a ști ce-i toamna, ce-i destin ori cruce.
Fără noi, pădurea, poate-i adormită,
poate mai visează timpul ce va fi
când, pe ramuri, viața va înmuguri..
Cred că mâine ziua ne va fi-nsorită.
Daniel Vișan-Dimitriu
(16 oct. 2020, Vol.”Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa evocă o plimbare nostalgică printr-o pădure, amintindu-și de trecut și sperând la un viitor mai bun. Pădurea devine un simbol al vieții și al trecerii timpului, invitând la contemplare și regăsire.
