Ce pustie-i strada! Număr pașii
risipiți pe dale de-ntuneric
și-mi ascund un gând în vocea ploii
care poartă-n stropi un ritm iberic.
Mersul meu se schimbă într-o clipă,
încropind pesemne boleroul,
dar se-oprește la un colț de stradă
unde zidurile au schimbat ecoul.
și-mi trimit un ritm de paso doble
care-mi urcă pașii pe o scară.
Umbre lungi se-ndreaptă către mine,
îmi zâmbesc a noapte și coboară.
Am ajuns pe-aleea de fandango
și, în ritmul ploii-am vrut să fie
urme de încredere, flamenco,
ori ceva să se-asorteze mie.
A venit. Cred că-mi scăpase gândul
și-a trădat: i-a spus “E de-altădată”.
Blues-ul ploii mi-a adus aminte
de umbrelă. Am deschis-o-ndată.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare solitară pe timp de ploaie, unde pașii devin un dans melancolic. Naratorul își ascunde gândurile în ploaie și își amintește de trecut.
