În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Pașii mei urmează calea ce-i atrage iar și iară;
Tu te-ndrepți, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstrează amintirile cu mine.
Sub același cer, și astăzi ne târâm, din întâmplare,
Pași din primăveri trecute, pe-o alee și-o cărare,
Tu – cu gândurile tale, eu – cu tine-n ale mele,
Într-o seară când pădurea se acoperă cu stele.
În lumina lor, cărarea pare-o cale presărată
Cu un praf de-argint ce curge spre aleea ce se-arată
Ca un râu cu unde line într-o noapte-ntunecoasă
Reflectându-mi dintre stele una, parcă, mai frumoasă.
Mă apropii de aceea cu speranță și uimire,
Dar pe bancă îmi lucește doar o veche amintire.
Sensul versurilor
Piesa evocă sentimentul de nostalgie și dorința de a retrăi amintiri prețioase. Naratorul se plimbă printr-o pădure încărcată de semnificație emoțională, căutând o persoană dragă și amintirile împărtășite, dar descoperă că doar amintirea persistă.