Mi-ai fost o zi departe și m-am simțit izvor,
în marginea pădurii, cuprins de-un tainic dor
de apele-i plecate, în susur liniștit,
spre zări în care totul dispare-n asfințit.
Ar întreba copacii, pământul sau, pe sus,
măiastra ciocârlie: „Știți unde mi s-au dus
acele unde line ce-n mine-au zămislit
amarnice suspine de când m-au părăsit?”.
Nu știe ce să facă, iar lacrimile-i curg
în șiruri ca de unde cu ochii spre amurg
ce-l mângâie, iar noaptea, în clipocit ușor,
îi pun în brațe stele cu alinări de dor.
Eu nu-s izvor, sunt codrul din care ai plecat
atât cât, ție, dorul de tot ce ai lăsat,
te lasă-n libertatea din lumea altor zori
și nu-ți umbrește visul ce face să mă dori.
Iar dacă simți izvorul sau codrul liniștit,
să-mi vii pe înserate, plutind neauzit
și să te-așezi, cuminte, în locul tău, la piept,
c-un murmur ca de unde ce-au revenit. Te-aștept!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al unui element al naturii (izvorul) după undele plecate. Metaforic, descrie așteptarea reîntoarcerii unei persoane dragi, comparată cu murmurul undelor care se întorc la izvor.