La moara părăsită de pe râu,
Mai vine un bătrân cu o desagă
Ce poartă-n ea nu boabele de grâu,
Ci petice-adunate-o viață-ntreagă.
Doar el mai vine, ultimul morar
Din vremea-n care pumnul de făină
Se drămuia în traiul prea amar
Al celor ce pământului se-nchină.
Nu merge moara: pietrele s-au ros,
Îmbătrânite-n anii de rotire
Din care el, bărbat pe-atunci vânjos,
Își amintește marea lui iubire.
Nici roata nu mai merge. S-a oprit
Atunci când ea s-a dus în altă lume
Purtând în pântec fructul mult dorit
Ce-a căpătat doar printre îngeri nume.
Mai vine. Rar. Nu-i trebuie nimic
Din tot ce-a mai rămas în vechea moară;
El vrea, din amintiri, măcar un pic,
Un strop din visul său de-odinioară.
Sensul versurilor
Un bătrân vizitează o moară părăsită, rememorând trecutul și iubirea pierdută. Moara devine un simbol al amintirilor și al timpului care a trecut, lăsând în urmă doar regret și nostalgie.