Era din țara codrilor de piatră,
Din munții-nalți, cu vârfurile-n cer,
Și coborâse, mândru și stingher,
În căutarea unui loc de vatră.
Plecase din castelul de pe munte,
Acolo unde legea le cerea
Urmașilor: în neam să nu se-nfrunte
C-un frate ce regatul moștenea.
Netemător în marea aventură,
În căutarea unei țări a lui,
A renunțat la arme și armură
Și-a coborât pe aspre cărărui.
A mers, a mers, uitând de neodihnă,
Prin codri neumblați, cu ape vii
Ce susurau și-l îmbiau la tihnă
În cântecul naiadelor zglobii.
Cutreiera pe dealuri, pe câmpie,
Se mai oprea la târle de ciobani,
Zâmbea, în drumul lui, la câte-o ie
Neliniștită-n grupuri de țărani.
Nu s-a oprit din căutarea lui
Decât atunci când, într-o bună zi,
A fost oprit de ochii ei căprui
Ce i-au șoptit: „Eu, lumea ta voi fi”.
Sensul versurilor
Un prinț renunță la tron și pornește într-o călătorie pentru a-și găsi propriul loc. Își găsește lumea în ochii unei femei, sugerând că dragostea este adevărata destinație.