A obosit bătrânul leu
să poarte-atâtea lupte,
și nu mai e la apogeu,
cu lauri să se-nfrupte.
Se odihnește-acum, e trist,
retras din viața-i dură,
nu e nici laș, nici defetist,
e doar sătul de ură.
A obosit și nu mai vrea
iubirea agitată
a celei care-a fost cândva
leoaica adorată.
Privirea lui ce strălucea
fixează calm pământul
ce, într-o zi, îl va-ncăpea
și îi va fi mormântul.
Doar gândul lui, mereu la ea,
o mai aduce-alături
exact așa cum o știa
din vechile desfături.
A obosit bătrânul leu,
dar încă o iubește
în visul lui, ca alizeu
ce tainic îi grăiește.
Sensul versurilor
Un leu bătrân, obosit de lupte și dezamăgit de viață, își amintește cu nostalgie de iubirea pierdută. El se pregătește de moarte, dar amintirea leoaicei adorate încă îl bântuie.