Privesc cu uimire în sufletul meu
și lucruri de care nicicând n-am știut
se-arată zâmbindu-mi, spunându-mi că eu
sunt cel ce le-adună din necunoscut.
Sunt multe și-apar pe măsură ce merg
cu gândul, uimit, pe ciudate cărări
ce par diafane și-n urmă se șterg
pierzându-se, parcă, spre alte-așezări.
Sunt locuri știute, cu cerul aprins,
înaltul e sacru. Ciudatul decor
mă cheamă, m-atrage, spre el sunt împins
iar pasul mi-e sigur și încrezător.
Sunt altele-nchise sub cer mohorât
din care răzbate un aer închis,
secrete ascunse în loc zăvorât
din partea de suflet pierdută-n abis.
Parcurg cu uimire un vast labirint
prin care demult n-am mai fost și ascult
o muzică nouă, un clinchet de-argint
ce-acoperă totul și-apare-n tumult.
E-aproape ieșirea din sufletul-vis,
îți văd ochii umezi ce-așteaptă să ies,
privești înspre sufletul proaspăt deschis
prin poarta la care doar tu ai acces.
Aleg amintirile-n care-am crezut:
o inimă care pe buze-a pulsat,
un dans ce se termină cu un sărut..
– Iubito, de-ai ști ce frumos am visat!.
Daniel Vișan-Dimitriu
(14 nov. 2014, Vol.”Gândul pierdut”)
Sensul versurilor
Piesa explorează călătoria interioară printr-un labirint al sufletului, unde amintiri și sentimente se împletesc. Naratorul descoperă locuri ascunse și secrete, aspirând spre o ieșire și o reîntâlnire cu iubirea.