Era o-nvălmășeală de secvențe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerențe
în logica gândirii lui mahmure.
Vedea cum pașii lui strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.
Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri și în viață,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea știre
de ținta lui în noua dimineață.
Își amintește noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.
Trecutul i s-a scurs ca printr-o sită
cu ochiuri mari, prin care poate trece
chiar timpul însuși, viața osândită
să poarte-un suflet care vrea să plece.
Dar gânduri noi, sălbatice, necoapte,
apar de pe niciunde, iar privirea
îi strălucește; vrea o nouă noapte
în care să-i vorbească doar iubirea.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de confuzie și pierdere a memoriei trecutului, dar se termină cu o notă de speranță și deschidere către noi experiențe și iubire. Personajul se află într-o tranziție, lăsând în urmă trecutul și îmbrățișând posibilitățile viitoare.