Îmi sprijin o tâmplă pe-un vis ce-mi șoptește
Atâtea și-atâtea cuvinte prin piept,
Încât mi se pare că-n inimă-mi crește
Un vers nesfârșit, c-un final ce-l aștept.
Și-mi sună cuvintele-acelea a clopot,
Și bat darabanele-n sufletul meu
De parcă mi-e sângele-o mare în clocot
Pe care-s corăbii și-n ele sunt eu.
Legat de catarge cu lanțuri de teamă,
Cu ochii în sarea din creasta de val
Ce vine, și urlă, și parcă mă cheamă
Să merg în străfunduri pe-un pat abisal.
Să duc în uitare albastrul de Lună
Și roșul de ziuă ce naște-n amurg,
Să-mi fie doar apa dorința-mi nebună
Și setea pe care în mine s-o scurg.
Îmi sună cuvintele-acelea a moarte
Și-mi cântă a clopot, și-mi urlă a val
Ce-mi crește în suflet o ultimă carte,
C-un vers ce mă-ndeamnă să-i caut final.
Daniel Vișan-Dimitriu
(21 iun. 2018, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea unui final, atât la nivel poetic, cât și existențial. Eul liric se află într-o stare de contemplare, oscilând între atracția către necunoscut și teama de moarte, dorind să găsească un sens în acest proces.