Din marea-n care n-a ajuns în port,
Cargoul prins în gheare de nisipuri
Îmi pare că mai face un efort
De-a lumina, în stațiune, chipuri.
E un simbol, deși a eșuat
Din lăcomie, fuga după bani
A oamenilor care l-au purtat
Pe mări și pe oceane, ani și ani.
E trist, dar e frumos și mai degajă
O măreție bună să-i desfete
Pe cei aflați în apă sau pe plajă,
Scăldați, din plin, de ultraviolete.
Sunt ore bune de la răsărit,
Dar eu mai dorm și cred că te visez
Venind să-mi spui că visul s-a sfârșit
Și vrei, la pieptul tău, să eșuez.
Ca un cargou ce și-a găsit un port
Și-l stăpânește-n taină și plăcere
Sub pânza învechită-a unui cort
Închis cu un fermoar și în tăcere.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și dorință prin metafora unui cargou eșuat. Eșecul cargoului devine un simbol al aspirațiilor umane, în timp ce dorința de a se refugia în brațele persoanei iubite este comparată cu găsirea unui port sigur.