Trăiești ca o lună de vară,
Fierbinte-n petale de maci
Și rece când ploaia de-afară
Te roagă pământul să-mpaci.
Cuvintele-ți poartă, ascunse,
Remedii de fluturi și leac
Durerii din rănile-ajunse
Iubirii să-i vină de hac.
Cu roua pe-o plasă întinsă
Pe zorii născuți ca un plâns,
Vrei cerul să creadă că-i stinsă
Dorința ce-n tine ai strâns.
Dar ziua aceea ce doare,
Că-i azi ori că-i alta ce-o știi,
Își strigă arsura prea mare
Din visul de-o singură zi.
Și-ți umblă ca vântul prin lanuri
Cu spice privind spre pământ
Și-ți spulberă visuri și planuri
C-o plasă vibrând a descânt.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea bucuriei și a speranței, sugerând că chiar și cele mai frumoase momente pot fi umbrite de durere și de realitatea crudă. Visul, deși aducător de alinare temporară, este fragil și vulnerabil în fața inevitabilei dezamăgiri.