Daniel Vişan-Dimitriu – Clipa Dintre Ere

A fost o zi în care s-a oprit
din curgerea spre-apusul veșniciei,
eternul Timp fiind prea obosit
de mersul printre aştrii galaxiei.
Era semnalul lor, cel aşteptat
de veacuri strecurate în uitare,
iar în Tenebre s-a ţinut un sfat
şi-au hotărât pe Timp să îl omoare.
Curând, au fost trimise pe Pământ,
ca bestii ce n-ai crede că există,
ieşind, în noaptea zilei, din mormânt,
războinici dintr-o lume cabalistă.
Dar, într-o clipă, s-a deschis în cer
o poartă, iar pe puntea luminoasă,
au coborât, pe trepte de mister,
femei cu-nfăţişare bătăioasă.
În lupta aprigă ce s-a purtat,
au fost neînfricate şi rapide,
iar arma lor lăsa pietrificat
orice duşman, cu raza ce ucide.
S-a terminat, iar cerul s-a deschis,
primindu-le-napoi pe amazoane,
dar uneia, să stea i-a mai permis
s-aştepte, printre groaznicele stane.
Ca Timpul să îşi doarmă, liniştit
un somn cu Erele cuprinse-n vise
ce-aveau decor al Sursei răsărit
din vremea când Nimicul mai trăise.
Cât l-a vegheat, i-a fost îndeajuns
ca-n inimă iubirea să-i pătrundă,
şi-n suflet să îşi caute răspuns
la tot ce simte-n corp că o inundă.
A sărutat şuviţele de ani
şi le-a-mpletit în păru-i de zeiţă,
l-a mângâiat pe umerii spartani,
şi i-a cântat, cu vocea-i de domniţă:
„Trezeşte-te, acum, iubitul meu,
te-aştept să vii din lumea ta de vise
la mine, şi să fiu, de-acum doar eu,
o clipă dintre erele promise.”
Voi fi, în tine, clipa de-nceput,
de azi, din viitor, de cât durează
o clipă ce a fost, dar n-a trecut
pe calea ce, din ceruri, luminează.”
„Te-am auzit, iubita mea, te ştiu,
ce am să-ţi spun acum nu-i într-o pripă:
cu tine, împreună vreau să fiu
în zborul meu din fiecare clipă.”
Daniel Vişan-Dimitriu
(3 dec. 2015, Vol „Chipul iubirii”)