O teamă absurdă m-apasă
şi sufletu-mi tace chitic
făcându-se, parcă, mai mic,
iar inima-mi zace, sfioasă.
Îmi trec, înc-o dată, o mână,
încet, sub cămaşă, la piept,
căci mintea mă-ndeamnă s-accept
că rana ce-o am e-o fântână.
din care îmi picură sânge
pe care nu pot să-l opresc.
Scot mâna, uşor, şi-o privesc,
iar pumnul deodată se strânge.
la gândul că mintea mă minte
iar locul ce arde e-un dor
pe care el, zeul Amor,
cu mica-i săgeată fierbinte.
l-a pus, într-o joacă de zeu,
în pieptul de-un timp dezvelit,
pe-un suflet puţin amorţit,
la râul de sânge un cheu.
la care, plutind, nevăzută,
iubirea, venind ca un vis,
pe-un drum sinuos, dar precis,
să intre, uşor, neştiută.
Daniel Vişan-Dimitriu
(23 ian. 2015, Vol „Oare”)
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de teamă și dorință, sugerând o rană emoțională adâncă, posibil cauzată de iubire. Metafora cheiului de foc reprezintă un punct de întâlnire dureros, dar și o potențială poartă de intrare pentru o iubire neașteptată.