Pe țărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nțelegeau – erau doar ei –
Și își creșteau urmașii cu iubire.
Privind spre stele, nu știau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad… și-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin.
Și îi iubeau lumina, iar căldura
O așteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce, ades, te luminează.
Iar Luna… da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era și ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.
Știau ei, lupii: hărțile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La țărmul lor să își coboare vele
În căutări de jaf și recompense.
Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare și de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Poezia descrie o lume idilică, guvernată de ritmurile naturii (Soare, Lună, stele), care este invadată de străini lacomi. Cu toate acestea, iubirea locuitorilor pentru lumea lor rămâne neîntinată.
