Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,
Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor
Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,
Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.
Aceleași frunze care se legănau în vânt
În alintarea verde a zilelor de mai,
Nu își vedeau căderea în brațe de pământ
În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai.
Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști
Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas,
Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii,
Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas.
Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi,
Să facem să se piardă și foșnetele sumbre,
Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi,
Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie, evocat de imaginea unei alei toamnatice. Naratorul așteaptă o reîntoarcere, sperând ca umbra persoanei dragi să se alăture propriei umbre, risipind astfel tristețea și amintirile dureroase.