Daniel Branzai – Mă Recunosc, Mă Regăsesc

Mă recunosc, mă regăsesc.
Mă recunosc, căci nu mă pot cunoaște
Și nu-nțeleg, când Îmi ești necunoscut,
Când nu Te văd, m-am cufundat în noapte,
Când Te găsesc, găsesc un început.
Mă recunosc în leagănul din casă,
Mă recunosc și-n plâns și-n gingurit,
Mă recunosc și-n cel plecat din casă,
Mă recunosc și-n toate m-am găsit.
Dar cine sunt, de unde vin și unde,
Spre ce mă-ndrept, spre ce liman m-avânt,
Eu nu cunosc și nici nu pot pătrunde,
Iar truda mea e goana după vânt.
Sunt fiul rătăcit ce-a fost departe,
Fără părinți, fără casă, doar cu chin.
Sunt cel ce se pierduse fără moarte,
Străin de toți și sieși tot străin.
Mă-ntorc acum-napoi și-mi caut dorul.
Te caut iar, și iar mă las găsit.
Iar Te cunosc și-mi recunosc izvorul;
Mă recunosc în Cel ce m-a găsit.
Mă recunosc în trecătorul astăzi,
Dar sunt flămând de timpul infinit.
Nu știu ce sunt, dar recunosc în mine
Un Dumnezeu ce-n fine m-a găsit.
Mă recunosc, căci nu mă pot cunoaște
Și nu-nțeleg, când Îmi ești necunoscut;
Când nu-mi vorbești, când negura mă paște
Nu sunt nimic, dar SUNT când Te-am văzut.