Izbăvire.
La ceas tăcut, între pământ și cer,
Când clopotul tăriei amuțește,
Când valul nopții a-nghețat stingher,
Un gând străin în mine se ivește.
Nu-i gândul meu, îl recunosc ușor
Din viforul ce mi-l strecoară-n suflet,
Din șoapta-i cea vicleană-ncetișor
Întinsă cursă pentru al meu umblet.
La ceas tăcut, între pământ și cer
Îngenunchez tăcut și-mi strig durerea:
„Părinte ia-mi Tu teama din ungher
Și-n locul ei așterne Tu tăcerea”.
„De-i sufletu-mi Edenul din-nceput,
Și paznic de mai pus peste grădină,
Ascultă-mi glasul binecunoscut,
Ce-ți cere-acum să mă păzești de vină”.
„Nu poate mintea-mi paznic să mai stea,
Când Furu-i meșter mare peste fire,
Sunt prea plăpând și forța nu-i a mea,
Ci-mi trag puterea din dumnezeire”.
La ceas tăcut, între pământ și cer,
Am oaspeți noi în pajiștea grădinii.
Temutul gând s-a dus, tâlhar stingher,
L-au pus pe fugă… razele Luminii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu gânduri întunecate și teama, căutând izbăvirea și pacea prin credință și apelul la divinitate. Vorbitorul își recunoaște slăbiciunea și cere protecție divină împotriva ispitei și a răului, găsind alinare și speranță în lumina divină.