E Luna, în plină zi, pe cer;
Un sidefiu, în culori albastre…
Crâmpei dintr-un rotund stingher
Cum un copil după dezastre.
Stă cum o pleoapă ridicată
Cu iris alb, tot franjurat,
Mijind Planeta adulată
De-atâția „noi”, neștiind păcat!?..
E transparent de diafană
Și o privesc, că nu mă arde
Cum Soarele ce-mi face rană…
De vreau să-l văd și cald nu scade!.
Sunt stând, șezând pe-un glob de stâncă,
Pe-un scaun-insulă între ape;
Un gând infim în noapte-adâncă
Zburând nebun, negrul să sape..
.. Un firicel d-eternitate..
22. 07. 2011
Sensul versurilor
Piesa descrie o lună vizibilă ziua, simbol al fragilității și al singurătății. Vorbitorul contemplă la efemeritatea existenței și la relația sa cu universul, căutând consolare în frumusețea delicată a lunii.