Stau lângă sobă, îi dau frigul,
C-altfel nu s-ar răci..
Mă chircesc cum covrigul
Şi-aş boci..
Şi-s cu capul în jos, ţin un scaun pe dos,
Să-mi vină minte
Din firele părului, ca lăncii aţos,
Ordonat până-atunci.. Pierzându-mă-n prea mult cuminte.
Iar foaia se-mpinge în bila de pastă,
O-nghite
Într-o seară de iarnă nefastă,
Creându-mi ispite..
Sunt de mult ‘n timp de beznă,
Trecut să-l câştig,
Ca-n cartul de strajă-n cazernă..
Santinelă de frig.
.. De-aveam arma-ncărcată
De-o tinereţe
Agăţată pe umăr, cu parola de intrare pe poartă..
Eram dimineţe.
Dacă-i tot material, cum se spune
Şi gândul,
Nu-i motiv să n-am drept la minune;
Să-mi iau trupul trecut.. iar, cu rândul?!.
Nu doar gând!.. Cu totul, pe rând, iar curândul
Deja să mă ştie,
Pe mine ahtiat după viaţă, bolândul..
Cel ce ţine în palmă dreptate şi-nvie!.
Aş dori, de-ar putea, să-ntrupeze în mine o Mesie…..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și deznădejde, dar și o dorință puternică de a depăși trecutul și de a regăsi bucuria de a trăi. Vorbitorul aspiră la o transformare profundă, aproape mesianică, pentru a se elibera de suferință.