Ești ca un gălbenuș de floare-n tei,
Ești ca un puf de-un pui de-o zi.
Nu mă mai știu pe mine de unde-oi fi
Doar când te văd, cum gândul de mi-l iei?
Ești ca o ciută tremurând pe glezne fine,
Ești roza-n vânt de-o lume de petale.
Nu mă mai știu, somn n-am, îți dorm în poale
Doar când cosițe-ți simt, mă mor de TU, de bine!
Ești ca un clopoțel ce-și cântă pasul lin,
Ești o priere de genunchi în inul rochii.
Nu mă mai știu de-s orb de nu-ți văd ochii
Doar când te-adulmec și te-aș bea de amor-venin.
Ești ca dulceața de salcâm cursă din spini,
Ești ca un zbor în corp de libelulă.
Nu mă mai știu de mine, îs o patrulă
Doar să-ți fac pază, nori de-azur, senini.
Ești ca un înger cu căpșor de bucle,
Ești ca o stea din mii de diamante.
Nu mă mai știu, n-am har de Byron, Dante,
Dar gând și trup îți dau.. pân’ n-or să mai răsufle!
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de dragoste profundă, exprimată prin metafore delicate și imagini din natură. Naratorul își pierde simțul de sine în prezența persoanei iubite, fiind complet absorbit de frumusețea și esența ei.