E cerul de-un albastru crud,
Spălat de zile lungi cu ploi…
Doar păsări lasă dâră surd,
Plutind mirific peste noi.
Dormind sleită, fără valuri,
Şi apa mării-i mai albastră,
Sărutând molcom cu maluri
Topite-n ochi dintr-o fereastră.
Se simte-un reavăn pur, algezic,
Drogând, aneantind… mişcare;
Doar adieri de fulg, feeric,
Printre tulei de păr în soare.
E-un murmur, triluri în fundal,
Amestec cu un zgomot surd
De glasuri, vâjâit stradal
Şi-un claxonat stingher, absurd.
În anestezica lentoare
Doar gâzele sunt în periplu
Pe pielea-n prurit în dogoare
Şi gându-n dragoste, un ciclu.
Fuioare mici de alb prind viaţă,
Apar şi se destramă iute;
N-au loc pe-azurul rece, gheaţă
De stea, topindu-se-n tăcute.
Îşi adunând tonuri de griuri
Pe albul franjurat născând,
De nicăieri apar noi pliuri
Se contopind purtate-n vânt…
… Şi iar se rupe şi dispare
Neputincios; vapori ce ning, ning
Spre departe, în timp de iernare…
Aud eter, îmi cântă „Feeling”…
Mă scald în marea-mi de broboane,
Sunt cald profund în minte, în vine…
Singur străbat prin canioane
Din mintea-mi… se topind de tine!…
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare contemplativă, inspirată de frumusețea naturii și de sentimentul de dragoste. Observațiile asupra cerului, mării și sunetelor ambientale se împletesc cu introspecția și cu amintirea unei iubiri pierdute.