Mă-ncolăcesc, cu opt brațe, sorbindu-te-n ventuze
Diform, fără schelet, suflet cum gelul moale
Mă strecor din abis, mă-nalț l-a tale buze
O inimă să-ți dau… sau trei să-ți pun în poale.
Din fumul de cerneală în lacrimi ‘ți scriu bilet
Și-mi storc din nouă minți, ce le-am, le dau ofrande
Să-ți ridic obelisc din truda-mi de atlet..
Te las minune lumii, peste timp.. ochi-smaralde!.
Prin hăuri mă strecor, te caut prin sirene
Mă efilând să-mi dau obor de-albastru sânge
Printre cristale-n ape în corali și mii de perle,
Dar numai tu nu ești… îmi lași inimă a plânge.
Mă trimit sol cu tot, tentacule desprinse
De-un trup, ce mi-a rămas să-mi refac simțul firii
Și-mi schimb culori de suflet din triste în aprinse,
Să te am dintre adâncuri.. eu, caracatița iubirii!
Sensul versurilor
Piesa descrie o iubire profundă și sacrificatoare, în care eul liric, asemuit unei caracatițe, se transformă și se dedică total obiectului iubirii. Căutarea idealului în adâncuri și metamorfoza emoțională sunt teme centrale, culminând cu o declarație de apartenență și devotament etern.