Se-așează seara pe-un final de portativ de mandolină,
Într-un adagio pâclit cu note-n stinse triluri,
Apuse-n penele din calde cuiburi și-nceput de lieduri,
În avanpremiera de spectacol… sunet și lumină.
O piesă de argint cu lustru-n Lună se preface-n far
-O prismă de oglindă de mister de la cuptorul zilei-
Cu aprinderi de simțiri ce curg pe firele idilei
În străluciri de buze în făclii, pupile-n licăr și sărut-nectar.
Nu mai e cheia sol, e-un fond de „cri” în deluviu
Din zeci și mii de greieri încântați de-amor,
Ce-nalță verzi-albastrele luciri de licurici în zbor.
Se culcă fericirea-n adiere fină peste corpuri în preludiu.
Pământul tot inspiră-n geamăt și suspine
-Pe-un portativ de paralele și meridiane-n ecou
La strigătu-mi dezlănțuit, infim, ce-i sunt erou.
Eterul către Univers un uriaș solfegiu planetar devine!
Înăbuș timpul ce-am pierdut uitând de mine,
Mă scald afon în note ce mereu voi plânge.
Eu mă petrec non stop pe-amurgul ce mereu se scurge
Și-ți las versul duet… Cu muzica ce-o știu și-i pentru tine!
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment de amurg profund, îmbinând elemente ale naturii cu sentimente de iubire și reflecții asupra timpului. Este o meditație lirică despre frumusețea efemeră și conexiunea dintre individ și univers.