Se vorbește tot mai des;
culmea,
de la animale la om..
Mai mult se plânge,
fără lacrimi..
Căci râs provoacă
tot ce-i simțământ ales
de la un timp; cu lumea
nouă ce nu mai sădește pom,
că doar i-ajunge!..
Sunt păduri încă, ceva pătrimi
dintr-un uscat deșert și doar apă potroacă,
că-n rest tot e mânjit
de zoaie;
tot pământul,
biet rănit, uitat neoblojit
și care nu mai vrea să-și ude ploaie!
Și-a refăcut veșmântul
să se-acopere-n hârtii;
bilete de valoare
creatoare de gâlcevi..
E așezământul
unei seminții
ce nu crede că doare
atâta os de foști elevi
ce și-au transmis jalonul
cursei timpului de zeci de mii de ani,
umflând balonul eliptic
de o scoarță cenușie,
diformă, de la creasta, canionul,
ce poate se vor reîntregi-n contemporani,
oral sau virtual, ori scriptic..
și poate, oare
sufletul să reînvie;
cum pe-un boboc, țărâna.. îl face floare?!?
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume în declin, unde natura este rănită și uitată, iar valorile s-au pervertit. Totuși, există o speranță subtilă că sufletul poate reînvie, asemenea unei flori care răsare din țărână.