De când ni le petrecem împreună,
și-am terminat rezervele de timp,
că-am folosit chiar zilele de schimb,
plâng nopțile din ochiul lor de lună.
Azi ne iubim ca pustnicii în schituri,
la trup, jumate orbi, jumate muți,
în celălalt definitiv pierduți,
visând la răvășitele-așternuturi.
Mă-ntrebi, nelămurită, de ce oare,
azi, aerul împiedică să zboare
aceeași pasăre ce altcândva.
În cer, precum în apă, se-afunda?
Fi-mi arșiță pe ger, ți-oi fi răcoare
pe lipăr: doar așa ne-om îndura!…
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație ajunsă într-un punct de cotitură, unde pasiunea inițială s-a transformat într-o formă de coexistență ascetică. Vorbitorul reflectă asupra pierderii intimității și a libertății, sugerând că singura modalitate de a continua este printr-un compromis reciproc și o formă de îndurare.