Simt cum cuvântul mi-arde gura,
când, în absență, te rostesc,
de parcă-ai fi chiar băutura
acelor ce, iubind, postesc.
Te faci, cu vremea, amintire.
Îți știu și viața pe de rost,
ca și cum eu ți-aș fi zidire,
iar tu, cădere mi-ai fi fost.
Încă o oră și-ncă una
mai trec din timpul nepermis
ce ne va fi întotdeauna
un poligon marcat cu vis.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele persistente față de o iubire trecută, comparând-o cu o amintire vie și o parte definitorie a existenței. Vorbește despre impactul durabil al acestei iubiri și despre timpul care trece, lăsând în urmă un vis marcat.