Porți numai trupul, gol, prin lume, Doamnă,
dar suflet mergător sunt astăzi eu.
Ești stup, sunt miere, în această toamnă:
stupar divin ne este Dumnezeu.
De-or înflori a doua oară merii,
nu-i semn de bucurie-n firea lor,
ci-n ramuri li se odihnesc siberii,
ce se întorc de la ecuator.
De voi putea să te privesc vreodată,
încet, să-mi treci, întreagă-n ochiul stâng,
cu gura mea din lume adunată,
și dreptul, liber să mi-l lași, să plâng!
Mă rătăcesc în vis ca-ntr-o pădure
din care nici o urmă n-a mușcat.
Privește picăturile de mure,
pe care toamna-n lume le-a brumat!
Fii cea mai pământeană zeitate,
căreia azi cu inima mă-nchin,
și raiul, locuit pe jumătate,
fă-l de lumină și iubire plin!
Păstrează-mi mie ultima culoare
care să doară încă n-a-nvățat!
De ce, în viață, numai cum se moare,
să exersez întruna mi-a fost dat?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității vieții și a legăturii dintre om și divinitate prin imagini puternice din natură. Vorbește despre dorința de a trăi intens și despre acceptarea morții ca parte a existenței.