Un bucium sună departe, departe,
Tristeţea serii ori a zilei moarte,
Tristeţea vieţii ori a lumii moarte.
E atâta linişte acum, încât parc-ar ninge;
Cine ivărul odăii mele parc-ar atinge,
Cine intră atât de uşor încât nici nu-l atinge?.
O umbră în faţa uşii mele adastă,
Îi văd chipul în seara albastră,
Cu degetul pe buze cum adastă.
Încerc să strig – vocea mi se-neacă-n piept,
Încerc să strig. Aş vrea să mă deştept.
Deşi nu visez, parcă aş vrea să mă deştept.
Liniştea e atât de cumplită peste tot,
Aş striga, m-aş ridica, dar nu pot,
Aş izgoni cumplita umbră, dar nu pot.
Şi ochii mei se pătrund de trista-i faţă,
Şi ochii mei se îneacă în trista-i faţă,
Şi încetul cu încetul mă înfăşoară ca-ntr-o ceaţă.
Un bucium sună departe, departe,
Tristeţea zilei sau a vieţii moarte,
O ştiu, şi gust a vieţii tristă moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă și apropierea de moarte, sugerată de sunetul buciumului și de apariția unei umbre. Naratorul se simte paralizat de tristețe și incapabil să scape de această stare apăsătoare.