D. M. G. – Epigonii Vechi și Noi

Epigonii vechi și noi..
*parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umorul sănătos cu care suntem înzestrați, din belșug, noi, oamenii cu adevărat deosebiți (sac!)..
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta-i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud, pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea în priză,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Exegeți „cu ceafa groasă”, numai sensuri noi găsesc,
Uneori chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
Au tras tare să mă «prindă», precum turcii la Rovine..
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. dintre cei buni,
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici este necesară, o modestă precizare,
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,.
Au strigat că: „Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.)
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Speriat un pic.. mai tare, sincer, chiar era să fiu!)
Crainic, Cotruș și mulți alții.., cu talent în colțul gurii,
Au făcut și spus de toate, dar aveau simțul măsurii..
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
L-am trimis de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența, dintre nasture și bumb..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă la un imn național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,.
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Pres-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
As mai aminti doar una din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!)
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, limba iute, otrăvită de șerpoaica,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Eu, în două «temniți largi», pe aceștia i-am «primit»,
Și la «zidul infamiei», rând pe rând, i-am «ciuruit»!
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
Însă, cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne-nfioară, doar temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Tu îmi ești un spin în talpă, îmi ești „piatra din pantof”,
Îți simt răsuflarea-n ceafă, ești „fierbintele cartof”!
Dacă îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale,
Atunci, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!.
……………………………………….
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, fiindcă eu nu vreau «plevuște»,
Vulturul, chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. :))).
D. M. G., decembrie 2010.