Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde-ți e înțelepciunea, unde-ți e mintea cea mare?..
De te-nalți și zbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsori pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărâna pe care o poartă vântul..
Ci te plânge, că-n patimi tu singur îți sapi mormântul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sunt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și-napoi și-nainte?
Și se-ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se-ncape vreo mărime, când ființa pătimește,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se zdrobește?..
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane fragile, vulnerabile la patimi și suferință. Ea explorează limitele înțelepciunii și ale minții în fața durerii și a necazurilor, sugerând o meditație asupra mortalității și a condiției umane.