De-ai privi marea vreodată
În vreme ce-i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș-ai vede-o cum se bate
De malurile ei toate
Izbindu-se cu mânie..
Și prin ea o luntrișoară
Ce de valuri se-mpresură
Ivindu-se câteodată,
Și-n mijloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale..
Moarte vede, și nu fuge..
Mâini întinde și n-ajunge..
Ci învie-n amăgele: –
Fire-ar ore cu putință
Să nu simți vreo umilință,
La acea pieire mare?
Și-ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înecare?
Nenorocit vâslașul,
Ce-l pedepsește amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade..
Este focul ce mă arde,
De para ce nu s-alină!
Sensul versurilor
O descriere metaforică a suferinței în dragoste, unde marea reprezintă chinul nesfârșit, iar omul din luntre este victima acestei pasiuni devastatoare. Vorbitorul se identifică cu acest om, mărturisind că este pedepsit de iubire.