Eu știu de ce românii mei
Aplaudă la-nmormântare:
Nu-i creștinește ce fac ei
Dar ce spectacol! Ce-ncântare!.
Da, îi aplaudăm pe morți
Fiindcă cei vii sunt de ocară
Nu merită respect să porți
Acelor ce-și bat joc de țară.
Pe cine vreți să salutăm:
Pe cei ce mint fără rușine?
Nimica nu le datorăm
La palme să îi luăm, mai bine!.
Așa că dăm în cimitir
Expresia recunoștinței
Zvârlim un fir de trandafir
Și plângem din adâncul ființei.
Fie că pleacă un artist
Sau un soldat, ori o sportivă
Finalul piesei este trist
Când legeni tava cu colivă.
În splendida complicitate
Chiar doliul pare mai ușor…
Aplaudați pe săturate!
Ce cor de palme sunător!.
Este o sfântă ușurare
Răsună salve mici de tun
Iar moartea parcă nu mai doare
Își iau și brazii rămas bun.
Noi ne uităm unii la alții
Și ne încurajăm tacit
Țin slujba popii și cu psalții
Tămâia lor ne-a amețit.
E viața visul unei umbre
Ieșim din scenă, s-a sfârșit…
Cortina cade-n falduri sumbre
Un înger fâlfâie grăbit.
Pe-un pat de flori, ca într-o barcă
Stă mortul scump, în haine noi
Își ia adio, demn, și parcă
Ne-aplaudă și el pe noi.
Noaptea de 6 spre 7 septembrie 2014
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra ipocriziei din spatele ritualurilor de doliu, unde aplauzele la înmormântări devin o expresie a disprețului față de cei vii și a unei recunoașteri tardive a valorii pierdute. Versurile explorează condiția umană, efemeritatea vieții și modul în care ne raportăm la moarte într-o societate coruptă.