Constantin Oprisan – Un Ultim Sfat

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!
Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag.
Din lumea lor vândută pe treizeci de arginți
Voi paște în tăcerea pădurilor de fag
Asinii filosofici și turmele cuminți.
În inima pădurii voi întâlni o fată
Și inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt.
Ne va cuprinde-n brațe tăcerea-nmiresmată
Și-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt.
Or să mă strige zeii bătrânului Homer,
Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion
Și voi uita, când urcă Pleiadele pe cer,
De lumea lor cu soare și stele de neon.
Va strânge Parmenide din cosmicul decor
Durerea lui perfectă în sfere de cleștar,
Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor,
Voi ignora roboții și porcii de metal.
Târziu, doinind povestea amarului trecut,
Voi fredona refrenul metalicei jivini,
Va da din cap, uimită de basmul necrezut,
Nevinovata turmă și scepticii asini.
Când ochiul nu mai vede și drumul pare-nchis,
Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,
Închide ochiul searbăd și-aruncă-te-n abis,
Lovind cu pieptul moartea – și sigur vei învinge.
Să te ridici mai tare din orice prăbușire,
Săgeți de fier să-ți fie cuvintele temute,
Știința ta: credința, iar forța ta: iubire;
Să-ți faci din geniu spadă, iar scutul din virtute.
Acesta fie sensul victoriilor tale,
Când porți povară trupul, durerea drept hotar,
Când lutul te constrânge cu legi materiale,
Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar.
În cântul tău să legeni al lumilor mister,
Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon,
Materia pătrunsă în inima-i de fier
Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon.
Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele,
Vei întâlni aceeași sodomică dugheană.
Ieși-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele,
Turbarea să-și ascundă lingându-te în rană.
Știu că le știi comerțul și rostul lui ţi-e clar,
Și taina lui sinistră, și cinicii stăpâni,
Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar:
Înconjură taverna și haitele de câini.
Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat,
Îți vor zâmbi clienții, te vor striga Zola,
Lingându-și murdăria vărsată din ficat..
Tu treci pe lângă dânșii și mergi spre turma ta!.
Și iarăși ghilotinei vei trece pe sub dinți,
Iar semnele căzute le vei găsi în praf;
Își va suna zaraful tociții lui arginți..
Tu să n-atingi arginții, ci scuipă-l pe zaraf!.
Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi
Va săruta pământul uitându-se-napoi,
Se vor ivi din zare pădurile de ulmi
Și dulcele Psychaion, cu turmele de oi.
Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată
Și tot mai grea e fruntea, și ochii tot mai grei;
Și frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată,
Să-i sorbi parfumul pașnic sub crengile de tei.
Dar mieii albi, simțindu-ți prin întuneric pasul,
Îți vor vesti venirea în codri de stejari
Și turmele vor crede, îți vor cunoaște glasul,
Și-abia văzând, vor crede și scepticii măgari.
Vei regăsi toiagul și gluga de oier,
Păstrate ca relicvă alături de caval,
Și cântul va începe și va urca spre cer,
Sfios ca începutul și trist ca un final.
Din ce în ce mai plină suna-va melodia,
Mai grea de înțelesuri cu fiece cuvânt,
Și nopți la rând pe câmpuri va plânge bucuria
Născută din întâiul și ultimul tău cânt.
Și-n seara cea mai lină, când stele tremurând,
Din ape, nestemate, șiragurile-și scot,
Vei levita. Pădurea te va privi urcând
Și, dând din cap, măgarii vor înțelege tot.
Iar turma, biata turmă va ști că ești plecat,
Și tot pe drumul galben te-o aştepta să vii,
În marea ta iubire crezând nestrămutat,
Și sufletul ei singur va plânge pe câmpii.
Cu dolii de cerneală, taverne sodomite
Vor încerca să mintă că ai murit, și iar
Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgâlite,
De alba ta cămașă comerțul lor murdar.
Verlainii și Baudelairii, sorbind mai grea otravă,
Și-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi,
Și lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă
Și-or stoarce, ca să-ți facă din ele căpătâi.
Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat,
Prin pulberea de stele urcându-te senin;
Va mângâia lumina obrazul tău curat
Și colbul de luceferi cămașa ta de in.
Și dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci
Privirea ta și gândul o clipă înapoi,
Vei revedea cu scârbă pe umaniștii porci
Râmând în picătura imundă de noroi.
De sus, privind mocirla prin care ai trecut,
Ca de un vis de groază te-o trece un fior,
Îți vei desprinde ochii și gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo simțindu-te ușor.
Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,
Lăsând în urmă aștrii, cenușă tot mai fină;
Foșnirea lor s-o șterge [?] în sufletu-mpăcat
Și vei intra – scânteie – în marea de lumină.