Mi-e sufletul cavou de gheață,
În care doarme-ntins un mire
Ucis în fapt de dimineață,
În ochi c-o altă amintire.
În jur, fecioarele nebune
Mai poartă candelele stinse;
Le arde-n pieptul de cărbune
Misterul vieții necuprinse.
O noapte grea, materială,
De nepătruns, încet se lasă,
Prinzându-și aripa reală
În părul moale de mătasă.
Se lasă ceața prin unghere,
Mai neagră negura se cerne
Pe frunți de marmoră-n tăcere,
Simbol al liniștii eterne.
Le va-mpietri sub lespezi plânsul,
În boabe mari cât diamantul,
Ducând alăturea cu dânsul,
În piept și-n inimă, neantul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un suflet înghețat, asemenea unui cavou, unde zace un mire ucis. Versurile explorează teme de pierdere, amintire și misterul vieții, culminând cu ideea de neant și liniște eternă.