Cutreieram litoralul Triestii
Şi, când stăteam la mal, bătea o briză,
Prin valuri tresărea ca o surpriză,
Un zumzet de zefir foşnea prin trestii.
Vedeam semeţ pe ţărm întinse braţe
Ca să cuprindă-n sine marea-ntreagă
Şi-n loc oprită inima-mi pribeagă
Cu dor strângea priveliştea măreaţă.
Era ceva – părea că mă ridică
De mii de ori mai sus de cum e cerul
Şi tăinuit nu-mi mai părea nimică.
Înfiorat priveam atunci misterul
Eternei creaţiuni în partea-i mică
Şi maiestos lucea din ‘nalt eterul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare contemplativă pe litoralul Triestii, unde naratorul este copleșit de frumusețea naturii și simte o conexiune profundă cu eternitatea. Inima sa tânjește după această priveliște măreață, simțind o elevație spirituală și o revelație a misterului creației.