Ai vrut să viu, și am revenit.
Căsuța albă mă primește
zâmbind din pragu-i înflorit.
Și lacul, care oglindește
un colț din cerul infinit,
mă recunoaște, deși chipul
mi-l văd în ape-mbătrânit!
Uite, cireșii din livadă,
din umbra-n care stau pitiți,
ce blând s-apleacă să mă vadă!
O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,
cu câte pietre-n ei n-am dat,
dar toate toamnele trecute
o primăvară le-a-ngropat!
Și câinele de lângă vatră,
bătrân și el, m-a-ntâmpinat
neliniștit, dar nu mă latră.
Pădurea, parcă de aramă
în toamna care s-a lăsat,
pe glasul vântului mă cheamă.
Ca niște păsări ostenite
se strâng un stol de amintiri,
și-un val de tainice simțiri
în ochi o lacrimă-mi trimite.
Podoaba florilor e moartă,
dar tot e veselă grădina
amurgu-și tremură lumina
în frunza duzilor din poartă.
Aici e bine. Simt că viața
mi-ar curge lină și cuminte;
Aici e bine. Mă simt tânăr,
naiv și bun ca mai-nainte.
Da, tot mi-e scump aicea: casa,
grădina, câmpul și pădurea.
Dar ce gând rău îmi strigă-n taină:
că fericirea e aiurea?!
Sensul versurilor
O persoană se întoarce acasă, fiind copleșită de amintiri și de familiaritatea locurilor. Deși regăsește frumusețea și liniștea, un gând persistent pune la îndoială posibilitatea fericirii depline.
