Cincinat Pavelescu – Oglinda

De-asupra patului ce-și frânge de mult icoana venerată,
În apa ei, oglinda râde din răsărit până-n amurg,
Și stă pe zid, mai albă vara și iarna mai întunecată,
Clepsidra-n care nu se vede nisipul clipelor ce curg.
Se schimbă tot ce are o formă, dar ea rămâne neschimbată.
Și soarbe gesturile noastre în ochiu-i rece și fatal,
Iar, martoră, nepăsătoare, ea stă în veci ne-nduplecată,
Atât în nopțile de doliu, cât și-n luminile de bal.
Și viața noastră-ntreagă tace în fundul tainicei oglinde;
Revăd pe mama cum s-apleacă de-asupra leagănului meu,
Văd zâmbetul blajin al tatei și-nduioșarea mă cuprinde,
Simțind că umbra cum sunt dânșii curând-curând voi fi și eu.
Și mâine altul o să vie în apa ei să-și vadă chipul,
În cadru-i trist punând o formă ce se va șterge cum s-au șters
Atâția pași pe malul mării, împrăștiați ca și nisipul
Pe care vântul îl ia și-l duce, cum poartă faima câte-un vers.
Și trecător și el ca mine prin viață ca printr-o oglindă,
Văzând-o-n negru-mbrobodită, cum stă pe zid nepăsător,
În sfâșierea dureroasă ce sufletul o să-i cuprindă,
Va înțelege plânsul tainic al lucrurilor ce nu mor.