Egiptul, țara basmelor albastre,
Enormul ieroglif nedescifrat,
În care numai Nilul e-mpărat
Și magul care vede soarta-n astre.
Pământ ce-a fost un teatru de dezastre,
Mormânt în care doarme îngropat
Trecutul unei lumi ce s-a luptat
Și-a-nvins chiar ale Romei mândre castre.
Imens ocean gălbui, ce-adesea pare,
Deși e doar nisip, mai mult o mare,
Pe care moartea-a-ntins a ei hlamidă.
Și ca să lase urmă triumfală,
Nalță spre cer eterna piramidă,
Far trist pe un ocean de îndoială!
Sensul versurilor
Piesa evocă măreția și decăderea Egiptului antic, subliniind contrastul dintre trecutul glorios și prezentul marcat de moarte și uitare. Piramida devine un simbol al acestei dualități, un far trist într-un ocean de îndoială.