Nu-și amintește să fi plâns,
Simțindu-și inima cum bate.
Și mâini de dor înflăcărate
Nici un amant nu i le-a strâns.
Și nici părerile de rău
Sau vorba dulce, ruptă-n șoapte,
N-a turburat în nici o noapte
Tăcerea sufletului său.
Azi neaua vremii-i ninge-n păr,
Și-n ochi cu lacrimi deșarte
Ce lacom soarbe dintr-o carte
Ispititorul adevăr!
Și melancolica bătrână
Ce nu știuse să trăiască,
Ar vrea-nainte să citească,
Dar cartea-i tremură în mână.
Își vede viața, an cu an,
Și-adânc suspin din pieptu-i scoate:
Ar fi iubit și dânsa, poate,
Ca eroina din roman!
Sensul versurilor
O femeie în vârstă, plină de melancolie, regretă că nu a trăit viața la intensitate maximă, comparându-se cu personajele din romanele pe care le citește. Ea tânjește după iubire și experiențe pe care nu le-a avut.