Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”.
O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine..
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”.
Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors.. parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema pierderii și a deziluziei prin intermediul a trei năluci care reprezintă visuri, credință și iubire pierdute. Naratorul se confruntă cu trecutul și cu amintiri dureroase, realizând că ceea ce a fost odată important s-a transformat în iluzii.