Mai bat frunze de toamnă peste valuri,
un tact uitat de nopți și de lumină,
cătând în umbre inocenta vină
a viselor ce-au adormit la geamuri.
Înmormântate – orele în tină –
orbecăiesc pe liniștea de maluri,
în somnambule cruci de idealuri
născute dincolo de clipa androgină.
Un bob de toamnă picură pe unde,
născând din briză numai o părere
ce-n grabă printre scoici se-ascunde.
Oceanul se despică de durere
și tot ce e în pântecu-i pătrunde
născând apoi ce n-a fost încă: Vrere.
Uitarea va veni – mult mai târziu –
când morții-și vor jertfi întâiul fiu!
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde precum trecerea timpului, moartea și uitarea. Sugerează un sacrificiu final și inevitabil, unde chiar și moartea va fi supusă uitării.