Cine doarme nici nu știe
cum știam doar noi odată
cum că visul stă să bată-n
piua de apă vie –
totul-i van în armonie.
Lumea se prăvale-n lume
și zdrobește și smucește
tot ce-a fost, să nu mai fie.
apă vie, apă vie.
Dorm izvoarele sub munte,
pute-și fac în vise roz,
dar rămân să nu adape
fluviile însetate –.
Noi treziți în pat de frunze
așteptăm
și așteptăm
alizeele ce nu mai vin
să ne amintească visul
cel visat, de știe unde.
Lumea se prăvale-n lume
și zdrobește și smucește
echilibrul plin de nume
amintite doar de haos
în a lui veșnic repaos.
Totul se scufundă-n unde
viitoare și fecunde,
somnolente și rigide.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de pierdere și deziluzie față de trecerea timpului și pierderea inocenței. Lumea se schimbă, visele se pierd, iar armonia inițială se destramă, lăsând un sentiment de vanitate și melancolie.