Dumnezeu în zdrențe a arendat moartea
dar oare de la cine?
De la cei vii întotdeauna
de la cei muribunzi așa doar câteodată
iar de la morți în nici un caz.
Se plimbă oare Demiurgul travestit printre noi?
La colț de gânduri învrăjbite,
după acele frunți plecate în fața înșelșilor?
Surprinzător de firesc
armele îl preamăresc iar glontele arde
în numele lui trandafirii și mușcatele de pe cerdac.
În numele lui se făuresc eroi pe maldărele de gunoi
ale nebuniei!
Cine se găsește, acum acela va fi răsplătit
cu un trandafir sau o mușcată pe mormântul său
– atât de asemănător se-nvârte caruselul –
și din nou se ajunge aici: clopotele bat,
daruri de rămas bun se mpart,
se vând sicrie și din nou vechi scutece
se spală-n dereticatul de primăvară.
Și din nou e zi și din nou noapte și din nou
tresar degete pe trăgaci.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea morții ca o afacere arendată de Dumnezeu, evidențiind absurditatea războiului și a eroilor fabricați pe fondul nebuniei. Versurile sugerează un ciclu continuu de viață și moarte, unde sacrificiul este răsplătit simbolic, iar realitatea crudă persistă.