Poetul
Voinţa ce mi-ai dat-o prin fraze şi simboluri
îmi macină destinul ce se scufundă-n goluri
ce-mi depăşesc puterea credinţei de credinţă,
te rog dă-mi începutul ce nu fu-ncă voinţă.
Cuvântul
Ţi-am dat tot ce n-au alte făpturi,
un strop din mine
şi tu refuzi cadoul divin fără ruşine?.
Poetul
Cum poţi numi un lucru
ce mi l-ai dat din nou
după prima geneză?
Cum poţi numi cadou?
Adevărat e faptul că am voinţa stelei
de a zdrobi pământul
şi frunza rămurelei,
o am fără voinţa de a o fi dorit
c-am vrut sau nu,
mi-ai dat-o,
cu ea m-ai oropsit
şi-mi învelesc tot golul avut în plinul meu
de fericiri avute,
nu ca acest clişeu.
Cuvântul
De ce nu-ţi place viaţa fără de pocăinţă
când poţi urni adâncuri
şi lumi cu-a ta cu voinţă?.
Poetul
Voinţa libertăţii
înseamnă a fi moral
moralitatea-nseamnă a fi raţional
şi toată cavalcada stagnată
în Mereu
îmi smulge neputinţa
şi mă apasă greu.
Cuvântul
A fi moral te doare?
Crezi că nu eşti întreg?
Explică-mi ce te-apasă,
spune-mi ce nu-nţeleg!.
Poetul
Mă-ntrebi ce nici tu singur
prin mine nu-nţelegi
şi tocmai cu-ntrebarea ce-ai pus-o
te închegi
în neputinţa fiinţei
pe care-ai aruncat
întreaga ta neştire
dospită din păcat.
Sincer să fiu răspunsul îl caut în întrebare
dar întrebarea este răspunsul prin uitare,
deci binele şi răul se-ngeamănă plăpânde
în adâncimea frazei că nu-ţi mai pot răspunde.
Cuvântul
Cred că-nţeleg problema.
Dacă îţi iau morala
lăsându-ţi doar voinţa
ţi-ar place învoiala?.
Poetul
Nu cred că-mi va convine!.
Cuvântul
La fel m-am şi gândit
punându-ţi întrebarea.
Deci ce te-a oropsit
nu e numai morala
ce-ţi asupreşte vrerea
ci libertatea vrerii.
Ce faci cu ea?
Durerea
de-a hotărî morala numai prin libertate
e vrere cu cătuşe
şi cu partinitate?
Ce-i rău în libertatea de a avea o vrere?.
Poetul
Mult prea suprema ştiinţă
că mi s-a dat putere
să întregesc păcatul,
şi nu vreau să-l sporesc
prin libertatea vrerii.
Vreau numai să iubesc!.
Cuvântul
Prin dragoste de oaste,
prin dragoste de lume,
prin dragoste de tine
şi dragoste de Nume?
Tu nu-nţelegi esenţa moralei când iubeşti!
Dacă nu vrei păcatul, de ce păcătuieşti?.
Poetul
De ce?! Nu ştiu.
Păcatul vine pe nechemate
rupându-mă de mine,
furând cele-nvăţate.
şi nu-n cele din urmă
de multe ori îmi place
să schimb şi faţa zilei
şi dorul meu de pace.
Ispita e prea mare ca să mă pot abţine
şi-atunci prin răutate
mă simt cu mult mai bine.
Cuvântul
Dacă, cum spui, ispita
te smulge de voinţă
atunci nu e voinţă,
c-o faci fără ştiinţă
şi ce nu se supune ştiinţei
e vecină
cu siguranţa vrerii
căci vina n-are vină.
Poetul
Sunt sigur că păcatul
e doar un handicap
supus voinţei oarbe
de care pot să scap.
De vrei cu dinadinsul
să-ţi speli faţa cinstită
atunci totu-i posibil
şi stai peste ispită.
Cuvântul
Dar tu ştii că voinţa
pe care-o ai e tare
şi dacă-ţi dai silinţa
va fi cu mult mai mare!.
Poetul
Dacă sunt sincer nu ştiu
căci sunt doar muritor
puterile mă lasă din când în când.
Seducător
e sfinxul ispitelor de rele,
dar ştiu cu siguranţă
c-am încercat să-mi apăr
puterea şi speranţa
imaculatei vreri din mine
şi atunci sunt mulţumit.
Cuvântul
Deci nu eşti încă sigur
dac-ai păcătuit?
Concret rămâne faptul
că ai rămas curat
în suflet şi în faptă.
De ce eşti disperat?.
Poetul
Desigur e posibil,
însă probabilitatea
să-mi fi trădat menirea
îmi smulge libertatea
de-a mă încrede-n mine
şi vezi,
la o adică
îmi voi vedea păcatul
iar fapta-mi face frică.
Cuvântul
De ce te îngrozeşte gândul absurd şi mic
că poate odat’ în viaţă ai fi păcătuit?.
Poetul
De ce? Nu ştiu.
Dar poate gândul că după moarte
pedeapsa-ţi va fi cruntă
şi totuşi tu departe
vei fi, printre cei vii.
Ce-ţi va păsa de mine
c-am fost şi eu odată aici,
vorbind cu tine?.
Cuvântul
Ţi-e frică de pedeapsă,
de fraze neplătite
scrise fără de mine.
Vorbeşti pe ocolite,
de ce n-ai spus că vina,
ce-i numai un deşert,
n-o porţi cu tine singur?
Sunt gata să te iert!.
Poetul
Am învăţat ce crudă-ţi poate fi o vocală,
ce doare consonanta pusă fără-nvoială
la coada unei rime.
Te dai drept altruist
şi-apoi mă-ngropi sub tine.
Sunt mult prea realist.
Cuvântul
Ce ştii tu despre mine?
Crezi că-mi cunoşti adâncul
doar mâzgălind hârtia
cu pana şi Cuvântul
ce îl confunzi cu mine?
Te simţi întreg şi Tu
crezând „realitatea” ce-o pot ierta sau nu?!
Îţi dau toată onoarea
Cuvântului ce sunt
că-ti voi ierta tot răul
făcut pe-acest pământ
şi-ţi dau chiar opţiunea
de-a face mai mult rău,
de-a mă închide-n stâncă,
de-a m-arunca în hău,
îţi las totul din mine
de iad şi de ceresc
şi îţi promit pe Frază:
– n-am să te pedepsesc!.
…şi Demiurgul:
Şi-aşa vorbir-o viaţă poetul şi cuvântul
Tot împroşcând hârtia cu pete şi cu spuza
Nimicului din ei şi murdărind vestmântul
Principiului în sine… Aşa se duse Muza!
Sensul versurilor
Un dialog între un poet și Cuvânt (Divinitate) explorează natura voinței, a moralității și a păcatului. Poetul se luptă cu libertatea de a alege și cu responsabilitatea care vine odată cu ea, temându-se de consecințele acțiunilor sale și de judecata divină. Cuvântul oferă iertare și înțelegere, subliniind complexitatea existenței umane.