Unde vom fi când ultima suflare
Va alunga praful trăirii noastre,
Când toate florile albastre
S-or ofili în cripta fără soare,
Când vânturile vor pleca-n derivă,
Corăbii fără mateloți pe valuri,
Și inima-n tăcerea ei captivă
Se va uita spre ele de pe maluri?
Poate atunci veți înțelege oare
Că lacrimile voastre toate sunt
Doar pulberea orgoliului cărunt
Călcată fără vrere în picioare?
Eu sunt corabia fără un matelot,
Corabia-n derivă ce în valuri
Se pierde în adâncurile mării
Printre sirenele tăcerii, ritualuri
Sărbătorind întreg trecutul stării..
Prieteni, naufragiul ce-l priviți
E naufragiul florilor albastre
Ce ofilesc în sufletele voastre,
Defunctelor speranțe aserviți!
Și lumea-ntreagă trece peste voi,
Val după val, dar ați uitat menirea
Acelui legământ trecând șuvoi
Peste tânjiri rupând și omenirea –
Catargele sunt rupte și-n adâncuri
Doar velele mai flutură speranța
Că floarea albastră le va fi instanța
Ce la va ridica din noi în vânturi
Să tragă după ele noi corăbii
Spre țări străine, către noi pământuri
Fără de platoșe și fără săbii!
Prietene, de ce îmi ești tu valul
Care lovește stâncile și malul
Speranțelor trăite în furtună
Cu care noi luptarăm împreună?
Și te întreb, un muribund sărman:
Prietene, de ce îmi ești dușman?
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă față de un prieten, sentimentul de trădare și pierderea speranței. Metaforele naufragiului și ale florilor albastre ofilite subliniază distrugerea idealurilor și a legămintelor.