Tu cine ești, străine,
Ce zeu te-a plămădit
Să stai în veci cu mine
La rău, cât și la bine,
În viața mea zidit?
Ești umbra din oglindă
Și pasul încâlcit
Ce se strecoară-n tindă
Din urmă să mă prindă,
Sărman, nedumerit.
În lume nu mai plânge
Nimenea, nici nimic,
Doar zeul îți mai frânge
Din ochiul care strânge
O lacrimă pe-un dric.
Sunt eu acel ce-n lume
E dus fără alai
Spre veșnicele mume,
Acele fără nume,
Pomană să le dai?
Te-ntreb – acum la moarte –
De ce mi-ai spus să vin
În lumea ce împarte
Totul doar dintr-o carte;
Fiindcă-ți sunt străin?
O, nu! Eu sunt hainul
A tot ce s-a ivit,
Eu sunt întreg pelinul,
Simbolul și veninul
Celor ce i-ai zidit!
Sensul versurilor
Piesa explorează o confruntare existențială cu o entitate divină sau o forță necunoscută, în pragul morții. Protagonistul interoghează motivul venirii sale în lume și își exprimă sentimentul de înstrăinare și vinovăție, fiind perceput ca un element distructiv.
