Pe străzile pustii
umblat-a bona fără mine
ca să asculte-n liniște
(fără scâncitul meu)
privighetoarea serilor de vară –
dar acriturile de seară
nu le simțea
nici auzea
căci bona mea era și surdă
și nici al vieții gust
nu îl știa..
Și bona acriturilor de seară
mi-a amintit de alte ore
pe când
mult mai târziu
mergeam mână în mână amândoi
și nu vedeam
și n-auzeam
și nu vedeam
decât făptura-ți sfântă
și nu simțeam
decât mătasea gurii tale roșii
și n-auzeam
decât oftatu-ți cătinel –.
Pe-atunci nu-nțelegeam
cum bona acriturilor de seară
mergea de una singură
făr a simți,
făr a vedea
sau auzi..
Astăzi mai trec pe-acele străzi
fără să simt,
să văd,
s-aud..
Sunt umbra acriturilor de seară!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și singurătate prin amintirea unei persoane dragi. Naratorul reflectă asupra trecutului, comparând experiențele de atunci cu starea sa actuală de gol interior și lipsă de percepție senzorială.